Când eram elevă, am primit filmul „Moscova nu crede în lacrimi”. Ulterior, după ce am mai citit ceva istorie, am înțeles că fraza poate fi atribuită și cazurilor politice. Google este plin de istorii pline de învățăminte. „Pe cine Moscova nu-l iubește știe cum să-l facă sa dispară. Gheorghi Dimitrov se întorcea acasă în cosciug, de la Moscova, desigur”. În lista celor „utilizați” și ajunși inutili au mai fost Gheorgiu-Dej, Babrak Karmal ș. a. Lista personalităților care s-au intersectat cu Moscova și „și-au făcut bagajele” prematur e lungă. Ne oprim aici și ne întoarcem în actualitate.

Ianukovici e fugar, dat în urmărire internațională, și-a găsit refugiu sub aripa „protectoare” a lui Putin. În presă a părut o știre că fostul lider ucrainean ar fi suferit un infarct. În genere, cazul Ucrainei este unul simptomatic: Kievul a închis ochii la tranzitarea cazacilor ruși spre Transnistria în 1992, ba chiar a alimentat cu combatanți ucraineni conflictul, de partea Rusiei (acum, a ajuns să cunoască proverbul „nu săpa groapa altuia…”). Au tras oare învățăminte din cele întâmplate Ucraina, Europa?

Și, dacă tot am pomenit de Transnistria, îmi amintesc de doi conaționali de-ai noștri. Valeriu Senic, ideologul moldovenismului și susținător conștient al politicii Moscovei, după ce partida agrarian-interfrontistă a pierdut puterea, s-a retras la Tiraspol, unde… s-a stins, subit, din viață. Și Andrei Hropotinschi a avut aceeași soartă. Despre acesta din urmă chiar am scris un reportaj de la Tiraspol. Și mi s-a părut perfect sănătos. Până a murit! Deviza folosește-l și lichidează-l este continuarea politicii staliniste: „Nu există omul, nu există nici problema”…

www.evz.md